Crezând că voi fi…

…Ştiam că mă sufoc şi nu încercam să caut o sursă de scăpare.Ştiam că voi muri lent,fără să fiu observată sau ajutată.Ştiu şi acum că doar eu sunt în stare să înţeleg ce se petrece,deşi uneori îmi vine să urlu de neputinţă şi ciudă că anume eu sunt cea care simte toate aceste gânduri năvalnice.

Gândurile îmi sunt împrăştiate,trezindu-se în momentele când sper că am scăpat,sufocându-mă şi mai mult,îngropându-mă în propriul purgatoriu,de unde nu cred că mai am şansa să ies.Corbii îmi plâng sufletul,cu acel cântec sinistru,pe care îl pot înţelege doar eu,eu,acum,în această stare.Piatra funerară deja pusă pe mormântul meu îmi apasă ceea ce rămâne,făcându-mi dificilă simpla trecere în lumea celor ce nu mai simt.

Sufăr de plumb,ceaţă şi pământ.Înot în Stixul desprins din sufletul Elenei din Troia şi păcatele ce o urmează  pe celălalt tărâm.Plâng pentru Michelangelo,pentru toţi acei ani dăruiţi eternităţii.Tac pentru Sebastian,pentru romantismul spulberat în cea mai frumoasă clipă.Încerc să am încredere în Emilie,pentru că am impresia că doar ea m-ar înţelege.Deşi,ciuma mea mintală doar universul e capabil să o perceapă.Eu nu pot…

Înghit noduri de ceva timp,pentru că altfel gândurile nerostite ar năvăli peste ceilalţi din jurul meu.Le-ar cauza coşmaruri şi dezgust.Le-ar impune să fugă şi să încerce să uite ce înseamnă a auzi. Ar închide ochii şi s-ar preface că nu mă cunosc.De ce?pentru că nu vor să ştie ceea ce ştiu doar monştrii din raţiunea mea.

Sugrum tăcerea şi fac un mare efort să fac bunătatea să vorbească.Resping încrederea şi accept cu braţele deschise singurătatea.Zâmbesc fals frumosului şi mă îngrop în dezamăgire.Respir,din nou,acel aer îmbibat cu neânţelegere şi mă joc cu optimismul.Gânguresc cuvântul “dragoste” şi fac un pact cu ura.Diavolul mă conduce spre acele drumuri,cunoscute doar lui.Nu mă opun.Acum,totul s-a şters în amalgamul gândurilor contropitoare,emoţiilor criminale şi dispoziţiei strangulate pe o foaie de sânge închegat.Suflu de pe inimă resturile neâncrederii şi încerc să-mi aduc aminte ce este îngăduinţa.Formez numărul uitării şi uit numărul speranţei.

…Nu a mai rămas nimic pe acest pământ,în acest corp şi în adâncul acestui suflet.Nimic,nimic..

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: