Tristeţe strangulată de un fir de păianjen

-De ce zâmbeşti?

-De ce?….

 

Credeam că este un vis şi totusi nu e.Credeam că  zâmbetul acela s-a şters şi că totul ce a fost a trecut.Speram că nu-l voi mai revedea niciodată.I-am provocat prea multă durere atunci,şi îmi pare rău.Nu a fost intenţionat,sufletul nu poate iubi cu dea-sila.Şi totuşi mă simt vinovată pentru ceea ce a fost.Tot eu am fost cea care ţi-a zâmbit prima.Tot eu am declanşat această cădere a visurilor în întunericul din cameră,care a înghiţit totul şi a şters din memoria lacrimei durerea ce a fost provocată.

Astăzi te văd pentru prima dată după atâta timp.Eşti altfel,zâmbetul,expresia feţei,gesturile…te-ai schimbat prea mult!Nu te mai recunosc.Nu eşti cela care a suferit din vina mea.Eşti un alt om,care are o viaţă ce a ars şi acel fir de păianjen ce te lega de mine.Eu?Mai ţii minte cine sunt eu?Nu cred.Te uiţi la mine  şi încerci să-ţi reaminteşti,dar în acest timp cred că şi eu m-am schimbat.Te-aş întreba cum anume,dar nu cred ca are rost.”Te iubesc” acela de pe degetul inelar imi dă de înţeles că nu mai are  nici un sens.Şi nu este nici un rost să mai răvăşim trecutul,nu?

În sfârşit,m-ai recunoscut.Mă urăşti?nu cred…ai venit aici pentru că am pierdut ambii un om foarte apropiat.Cred ca el era acel fir de păianjen între noi.Ţinea legatura cu tine,fără să încerce să ne reunească din nou.A fost acel om care ştia să zâmbească fără ca să enerveze pe cineva.Ştia să simtă durerea altuia şi să o diminueze.Dar firul de păianjen s-a rupt…

Zâmbeşti.De ce?este amuzant să vezi faţa mea preschimbată de timp,durere şi lacrimi?Ai mai văzut-o,dar atunci demult,când eram încă adolescenţi.Nu mi-a fost nimeni mai apropiat,şi totuşi,te-am rănit.Se pare că timpul ne întoarce înapoi,atunci când păianjenul doar începea să-şi ţese plasa.Zâmbeşti.De ce zâmbeşti aşa?!Mă enervez la un moment dat.

-De ce zâmbeşti?

-De ce?pentru că trebuie să fiu o rază de lumină în camera întunecată.

-Ce cameră?

-Cea în care te afli tu acum.

Mă şochează cuvintele lui.Cred că nu-şi dă seama cât de mult l-am rănit.Sau doar vrea să mă liniştească?Încerc să mă calmez şi nu-mi reuşeşte.Ştie şi el ,şi-a dedicat atâta timp petru mine atunci…

Dar acel “te iubesc” nu mă poate calma.Deci  e fericit acum.Cred că sunt geloasă.Geloasă pentru că sunt aici,singură,îmbrăţişând fantoma celuia ce nu mai este,iar el,el e alături de o fiinţă vie …De ce trebuia să se întâmple toate astea?de ce am fost trădată de acel el care nu mai este?de ce?de ce?!

Mă abţin.Lacrimile îmi curg pe obraji şi simt că sângele îmi năvăleşte în suflet,dar el zâmbeşte.

-De ce tot zâmbeşti atâta?vocea mea se pierde în acel hol lung,unde privirile sfâşietoare mă omoară.DE CE?!

-Mi-a zis el să-ţi zâmbesc atunci când nu va mai putea să-ţi zâmbească…Şi a zis să ţii minte că firul de păianjen s-a transformat în scrum.Scrumul tinereţii noastre,care renaşte prin simplul sentiment – prietenia.

M-a iertat?Şi…de ce “Mi-a zis el să-ţi  zâmbesc atunci când nu va mai putea să-ţi zâmbească…”??mă doare!mă doare enorm că nu îl mai am alături.Şi îmi pare rău că nu am putut să-i zic toţi aceşti ani anume lui,acestuia viu,un simplu:

-îmi pare rău…

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: